Victor Rebengiuc, confesiuni rare despre copilărie, scenă și singurul său mare regret
Victor Rebengiuc, un simbol al teatrului românesc, nu este genul de personalitate care să caute lumina reflectoarelor în afara scenei. Discret și profund, actorul oferă rar detalii despre viața sa personală. Totuși, într-un dialog sincer cu Mihai Bobonete, în cadrul podcastului „Da bravo!”, legendarul actor a deschis o fereastră emoționantă către trecutul său: copilăria, familia și dorul neîmplinit al mamei care nu l-a văzut niciodată jucând pe scenă.
„Mama nu a vrut să vină să mă vadă. A zis: «Tu mori acolo și eu nu pot să văd asta»”
Unul dintre cele mai dureroase regrete ale vieții sale, mărturisește Victor Rebengiuc, este faptul că mama sa nu a asistat niciodată la un spectacol în care el să joace. Nu pentru că nu și-ar fi dorit să fie mândră de fiul ei, ci dintr-un motiv profund emoțional.
„Mama nu a vrut să vină să mă vadă jucând. A zis: «Tu mori acolo și eu nu vreau să văd asta». Muncea foarte mult. Era singura care aducea bani în casă. A mers greu…”, a povestit cu glas reținut actorul.
Această suferință tăcută a mamei lui s-a transformat, poate, într-o formă de motivație pentru el, dar și într-o rană care nu s-a închis niciodată cu adevărat.
O copilărie marcată de sacrificii, dar și de dragoste necondiționată
Rămas fără tată, Victor Rebengiuc a fost crescut de bunicii materni, oameni simpli din mahalalele Bucureștiului, care i-au oferit însă o temelie solidă. A fost, după cum mărturisește el, o copilărie cu mutări dese, lipsuri, dar și cu multă iubire.
„Am fost crescut de bunicii materni. Erau oameni minunați, simpli. Bunicul meu, un bărbat frumos, brunet cu păr creț și mustață. Bunica, o femeie frumoasă și harnică. Din păcate, când afacerea lui – o măcelărie – a dat faliment, au pierdut casa și am fost nevoiți să ne mutăm constant”, își amintește actorul.
Își descrie copilăria cu un umor amar, dar și cu o duioșie aparte. „În fiecare toamnă, de Sfântul Andrei, ne mutam. Eu și fratele meu stăteam pe mobilă, în camion…”
La patru ani știa deja să citească
În pofida greutăților, educația nu a fost niciodată lăsată deoparte. Dimpotrivă. Bunica lui a fost prima „învățătoare”, iar dorința de a învăța l-a însoțit toată viața.
„Eu la 4 ani știam să citesc și să socotesc. Citeam ziarul în mod curent. Când nu voia să citesc în timpul mesei, îl întorcea cu susul în jos. Și eu îl citeam și așa, pe dos”, a povestit zâmbind Rebengiuc.
Un actor perfecționist, care evită să știe cine e în sală
Deși este unul dintre cei mai apreciați actori ai scenei românești, Victor Rebengiuc mărturisește că nu se simte confortabil știind că în public se află oameni apropiați.
„Nu-mi place să știu că sunt persoane pe care le cunosc în sală. Nu îmi cereți bilete, pentru că eu înnebunesc dacă știu că cineva apropiat este acolo. Mă gândesc continuu «Oare ce-o să zică?»”, spune actorul cu sinceritate.
Pentru el, scena este un spațiu sacru, unde nu există loc pentru distrageri. „Nu văd publicul. Văd o mare de capete, dar nu persoane. Pentru mine, în față e un zid. E cortina. Eu sunt în lumea mea acolo”, a completat cu aceeași profunzime care îl caracterizează.
Un simbol al teatrului românesc, dar și un om cu răni nevindecate
Victor Rebengiuc este fără îndoială un pilon al culturii românești. A influențat generații întregi de actori și a scris pagini importante din istoria teatrului și filmului românesc. Dar dincolo de aplauze, premii și roluri de excepție, este și un om care a trăit durerea pierderii, greutățile unei copilării marcate de neajunsuri și un regret care îl va însoți mereu: că mama lui nu l-a văzut niciodată jucând.
Confesiunea sa este o lecție de viață – despre cum, în spatele unui destin strălucitor, se pot ascunde tăceri, dureri și amintiri pe care nici succesul nu le poate estompa.