Sanda Țăranu, una dintre figurile emblematice ale Televiziunii Române, s-a stins din viață la 87 de ani, lăsând în urmă amintirea unei prezențe care a definit standardele de eleganță, rigoare și empatie pentru publicul din România. Timp de aproape patru decenii, vocea și chipul ei au însoțit seară de seară milioane de telespectatori, devenind parte din memoria afectivă a televiziunii publice.
Articolul publicat la 31 mai 2026 rememorează cariera și episoade mai puțin știute din viața ei, inclusiv perioada în care a fost internată la Spitalul 9.
Drumul unei doamne: de la chimie la microfon
Născută în 1938, Sanda Țăranu a urmat inițial cursurile Facultății de Chimie Industrială, înainte de a-și redescoperi vocația și de a renunța la Politehnică pentru Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvit în 1963. În același an, a început colaborarea cu televiziunea publică, unde s-a impus rapid prin dicție impecabilă, ținută sobră și un mod de adresare care inspira încredere.
În anii ’60–’80, când crainicii făceau legătura între emisiuni și erau adevărate repere pentru telespectatori, Sanda Țăranu s-a remarcat prin rafinament și măsură, fără artificii sau gesturi teatrale. Teleenciclopedia i-a purtat vocea inconfundabilă către casele oamenilor, transformând fiecare documentar într-o poveste spusă cu calm, claritate și căldură.
Prezența ei pe micul ecran a însemnat mai mult decât un rol profesional: a reprezentat o ancoră emoțională pentru public într-o epocă în care oferta de programe era redusă, iar legătura dintre telespectatori și crainicii televiziunii publice era una profundă. Numele Sandei Țăranu s-a confundat astfel cu identitatea Televiziunii Române.
Episodul internării la Spitalul 9 și ecoul unei voci
La mijlocul anilor ’80, odată cu restrângerea severă a programului TV, imposibilitatea de a-și exercita meseria la fel ca înainte a împins-o pe Sanda Țăranu într-o depresie severă. Conștientă de gravitatea momentului, a cerut ajutor specializat și a ajuns la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia”, cunoscut drept Spitalul 9, unde medicii au decis internarea imediată.
În salon, vestea prezenței sale s-a răspândit repede. Pacientele nu au căutat autografe, ci alinare. Unele au venit doar pentru a-i auzi glasul rostit pe vremea când încheia programul TV. Dorința lor era simplă, dar încărcată de sens: să audă urarea cu care, pentru mulți, se termina o zi întreagă de așteptare în fața micului ecran.
„Noapte bună”
Acel moment a devenit, pentru Sanda Țăranu, dovada că legătura dintre televiziune și public poate continua dincolo de ecran. Cuvintele aparent mărunte au avut forța de a liniști, iar vocea pe care românii o știau pe de rost a adus, și în spital, puțină pace.
După externare, medicii au recomandat un ritm diferit. Sanda Țăranu a rămas aproape de televiziune, însă în spatele camerelor: timp de aproape cinci ani, a lucrat în regia de montaj, fără expunerea zilnică ce îi putea reactiva suferința. Publicul i-a continuat totuși să-i audă glasul, inclusiv la Teleenciclopedia, ceea ce a menținut puntea sonoră cu generațiile care o urmăreau.
După 1989, când i s-a propus întoarcerea în fața camerelor, a refuzat. Știa riscurile pentru sănătatea ei și a ales luciditatea în locul strălucirii: chiar dacă decizia putea afecta veniturile, a preferat să-și protejeze echilibrul. A urmat o perioadă trăită discret, fără scenarii mondene, cu aceeași ținută care i-a definit aparițiile din anii de vârf.
A rămas, pentru mulți, vocea serilor de altădată și chipul calm care anunța programele. Un reper al ecranului public, construit din rigoare, sensibilitate și respect pentru privitori, ale cărui ecouri se aud ori de câte ori cineva își amintește urarea simplă, spusă cândva cu blândețe.