Cătălin Măruță a vorbit deschis despre diferențele mari din sistemul sanitar românesc, subliniind că accesul la îngrijiri critice depinde adesea de orașul în care te afli.
Mesajul său pornește de la situații-limită în care viteza intervenției poate decide evoluția unui pacient.
Disparități între spitale: când distanța devine critică
În marile centre, secțiile specializate, aparatura modernă și echipele de gardă asigură intervenții rapide. În schimb, în multe orașe mici, pacienții ajung întâi într-un spital fără servicii complete și sunt nevoiți să fie transferați către un centru universitar. Dependența de ambulanțe, trafic și distanțe transformă minutele în ore prețioase.
Traseul obișnuit al unui pacient grav începe local și continuă către un spital mai mare, dacă este nevoie de investigații sau manevre care nu se pot face pe loc. Pentru afecțiuni acute — precum infarctul miocardic — fiecare etapă de așteptare înseamnă risc suplimentar.
Atenție la timp! În urgențele cardiace, fiecare minut fără tratament adecvat poate agrava leziunile. Când infrastructura locală nu permite intervenția imediată, drumul până la o unitate completă devine parte din „lanțul de supraviețuire”.
„INFARCT, trebuie să-l duci la…”
Mesajul accentuează ideea că drumul către un centru cu capacitate de intervenție trebuie să fie cât mai scurt, iar traseele de transfer — clar stabilite și funcționale, indiferent de oră sau sezon.
Clădiri vechi și investiții întârziate
Multe spitale funcționează în clădiri ridicate cu zeci de ani în urmă. Chiar și cu reparații, aceste spații rămân greu de adaptat la circuite moderne, la standarde de igienă actuale și la instalarea aparaturii voluminoase necesare terapiei intensive.
Modernizările punctuale — un etaj reconfigurat, o sală de operație nouă — nu rezolvă lipsa liniilor complete de gardă sau absența unor secții dedicate. Acolo unde nu există cardiologie intervențională, ATI bine dimensionată ori imagistică avansată, pacienții continuă să depindă de transferuri.
În practică, diferența dintre un oraș mic și un centru universitar înseamnă nu doar dotări, ci și timp: timp până la diagnostic, timp până la tratament, timp până la stabilizare. Ori, în urgențe majore, acest interval este adesea decisiv.
Direcția necesară — pe care multe voci din sistem o indică — presupune investiții coerente, clădiri noi acolo unde spațiul vechi nu mai permite adaptarea, dar și definirea unor rețele regionale clare, cu standarde minime pentru intervenții critice și rute de transfer bine testate.
Realitatea de pe teren rămâne că, în numeroase comunități, parcursul unui pacient critic începe la spitalul local și continuă către un centru cu dotări avansate. În lipsa unei infrastructuri complete în proximitate, organizarea riguroasă a transferului și pregătirea echipelor fac diferența în momentele care contează cel mai mult.