Elena stătea nemișcată în spatele ușii, cu inima bătând nebunește. În sufragerie, tatăl lui Maxim spunea cu voce rece:
„Elena e o fată drăguță, dar nu e potrivită pentru familia noastră. Ce-ar spune lumea dacă te-ai căsători cu o simplă vânzătoare?”
Acele cuvinte au durut. Nu știa că demnitatea poate răni mai tare decât o palmă. Da, lucra într-un magazin ca să-și plătească studiile. Da, nu avea un nume cu rezonanță. Dar visa să devină psiholog, și muncea din greu pentru asta.
Maxim a încercat s-o apere: „Are planuri mari.” Dar tatăl lui avea deja planuri cu Veronica, fiica unui asociat.
Peste câteva zile, Elena a plecat. În tăcere. Fără explicații. Nici măcar nu i-a spus lui Maxim că e însărcinată.
Când l-a născut pe David, medicii au dat verdictul: sindrom Down. Dar în loc de frică, Elena a simțit o forță nouă.
„Va fi al meu. Și-l voi iubi pentru tot ce este.”
Când Maxim a venit la spital cu părinții lui, judecătorul a privit copilul cu dispreț:
„Un copil defect? Nu poate fi al familiei noastre.”
Atunci Elena a închis ușa și un capitol dureros din viața ei. A crescut singură. A terminat facultatea. A găsit un loc de muncă. Și l-a crescut pe David cu toată dragostea din lume.
Anii au trecut. La 12 ani, David avea prima expoziție națională de pictură. Articolul din ziar a ajuns întâmplător în mâinile familiei lui Maxim. Curiozitatea s-a reaprins.
Când au venit să-l vadă, Elena i-a întâmpinat cu un adevăr dur:
„Acum, că e un copil talentat, vă amintiți de el? Unde erați când avea febră? Când a spus prima dată «mamă»?”
Maxim a cerut voie să-l vadă. Dar Elena i-a spus clar:
„David este fiul meu. Doar al meu.”
David, calm, i-a primit totuși. Nu din nevoie. Ci pentru că el vede lumea altfel. În culori. În empatie. În artă.
Elena l-a privit de la distanță și a zâmbit: „N-am avut nimic, dar acum am totul.”