Nivelul veniturilor liderilor politici din perioada comunistă rămâne, și astăzi, un subiect care stârnește curiozitate și controverse. Într-o societate în care transparența salarială a demnitarilor este constant dezbătută, comparația dintre lefurile de atunci și cele actuale reaprinde discuții despre privilegiile puterii și despre modul în care funcționa sistemul socialist.
Una dintre cele mai invocate mărturii pe această temă îi aparține lui Petre Gigea, fost ministru de Finanțe în timpul regimului comunist. Acesta a explicat cum erau stabilite salariile în aparatul de stat și care era, în mod concret, venitul lunar al lui Nicolae Ceaușescu.
Potrivit lui Gigea, salariul liderului comunist era stabilit după o logică strict ierarhică, specifică sistemului socialist, și nu era unul spectaculos raportat la funcția supremă pe care o ocupa. „Ceaușescu avea 12.000 de lei salariu și 3.000 de lei indemnizație de conducere. În total, 15.000 de lei net. Aproape 800 de dolari la cursul de atunci. Era cel mai mic salariu din lume de președinte”, a declarat fostul ministru.
El a explicat că salariul președintelui devenea punctul de referință pentru întreaga grilă de salarizare din administrația centrală. De la această sumă se stabileau diferențele pentru celelalte funcții de conducere: prim-ministrul, vicepremierii, miniștrii și alți demnitari. Sistemul era unul piramidal, cu diferențe graduale de câte o mie de lei între funcții. În mod teoretic, nimeni din aparatul central nu putea depăși nivelul salarial al șefului statului.
Totuși, realitatea economică a anilor ’80 arăta că această ierarhie nu era întotdeauna respectată în practică. În anumite sectoare considerate strategice, precum mineritul sau industria grea, salariile puteau depăși veniturile miniștrilor. De exemplu, în urma majorărilor salariale din 1985, prioritate au avut minerii și angajații din metalurgie, în timp ce funcționarii și demnitarii au rămas luni întregi fără ajustări. Potrivit lui Gigea, la un moment dat, directorul general al Văii Jiului ajunsese să câștige mai mult decât ministrul Minelor, iar unii generali cu soldă de grad aveau venituri mai mari decât ministrul Forțelor Armate.
Fostul ministru a relatat și un episod legat de o propunere de majorare a salariului lui Ceaușescu. În contextul ajustărilor salariale, ar fi fost avansată ideea creșterii la 20.000 de lei. Conform mărturiei, liderul comunist ar fi considerat suma prea mare și ar fi respins-o, stabilind în final un nivel de 16.000 de lei. Gestul a fost prezentat ca o dovadă a dorinței de a păstra o aparență de modestie la nivel oficial.
Cu toate acestea, istoricii subliniază că salariul oficial nu reflecta adevărata poziție economică și privilegiile de care beneficia conducerea comunistă. Deși venitul lunar părea modest în comparație cu liderii altor state, funcția de șef al statului oferea acces la numeroase avantaje: locuințe de protocol, reședințe de vacanță, transport oficial, magazine speciale destinate nomenclaturii, aprovizionare separată și alte facilități inaccesibile populației de rând.
În concluzie, deși Nicolae Ceaușescu avea, pe hârtie, un salariu net de aproximativ 15.000 de lei — ulterior ajustat la 16.000 — acest venit nu poate fi privit izolat ca un indicator real al nivelului său de trai sau al puterii economice de care dispunea. În sistemul comunist, diferența dintre salariul oficial și accesul la resurse era esențială pentru a înțelege adevărata natură a privilegiilor politice.