Mariajul dintre Elodia Ghinescu și fostul polițist Cristian Cioacă a rămas în memoria publică printr-o dispariție care a marcat România.
La ani buni de la acele zile, mama avocatei se pregătește, cu discreție și durere, pentru un parastas în memoria fiicei sale, menținând vie amintirea ei prin rânduieli bisericești.
Cronologia dispariției și ancheta
Totul a început în august 2007, când Elodia Ghinescu, avocată cunoscută, a fost dată dispărută. De la primele ore ale căutărilor, ancheta a devenit subiect național. Ulterior, soțul ei, Cristian Cioacă, a fost trimis în judecată și condamnat pentru uciderea Elodiei, executând ani de detenție și fiind eliberat după o perioadă petrecută în penitenciar. Întrebarea care încă îi frământă pe mulți – unde se află trupul – rămâne fără răspuns.
În toți acești ani, familia a trăit cu povara incertitudinii. Deși instanțele au tranșat juridic cazul, absența unui mormânt propriu-zis a lăsat deschisă rana simbolică a despărțirii. Pentru cei apropiați, riturile religioase au devenit o formă de a transforma durerea în rugăciune.
Doliul care nu se stinge: parastasul și mărturiile mamei
Emilia Ghinescu, mama Elodiei, vorbește rar și cu reținere, însă pregătirile pentru noul parastas au readus în atenție viața și chipul fiicei. În gesturi simple – mersul la biserică, pachetele împărțite, fotografia de pe cruce – se cuprinde tot ce familia mai poate face pentru a onora memoria ei.
„Ne ducem la biserică, împărțim pachete, i-am făcut și parastas, am făcut mereu tot ce este necesar unei persoane care a murit. Trupul fiicei mele e de negăsit. La cimitir am pus poza ei pe cruce.
Nu mai există nicio speranță să îi găsim trupul. Toată casa în care locuiau a fost găsită plină cu sângele ei, și pe perdea era, dar și pe clanța ușii. Elodia n-a mai putut ieși din casă, ușa era încuiată și nici nu avea cum să sară de la etajul 4. Nu a mai avut scăpare. Anchetatorii au declarat-o moartă.”
În tot acest timp, femeia a fost căutată de tot felul de persoane care promiteau „adevărul” prin metode neobișnuite. Credința a rămas pentru ea reperul principal, deși a recunoscut că, în dorința de a înțelege ce s-a întâmplat, a bătut la uși pe care altădată nu le-ar fi deschis.
„Am fost asaltată de vrăjitoare, m-au căutat foarte multe, îmi trimiteau și scrisori, dar nu am dorit, mi-a fost frică, sunt o fire bisericoasă. Am fost, însă, recunosc, la parapsihologi. Însă, niciunul nu spunea exact ca celălalt, fiecare zicea diferit. Nimeni nu mi-a mai spus însă că Elodia ar fi în viață, toți au zis că a fost omorâtă. Am fost și la un preot orb, căruia am vrut să îi povestesc ce pățisem. Nici nu m-a lăsat să termin fraza, să-i spun numele fiicei mele. Mi-a zis clar: ‘A omorât-o soțul!’”
În zilele următoare, familia pregătește din nou coliva, lumânările și pomenile, așa cum cere tradiția. Un gest sobru și necesar, prin care apropiații își strâng rândurile, rostesc o rugăciune și așază, pentru încă un an, amintirile lângă îmbrățișările care lipsesc.